Scurt tratat despre ateismul/creștinismul de duzină

Uite c-am ajuns să dau năvală și-ntr-un subiect sensibil pentru plebeii care confundă cearta cu dezbaterea: religia.

Omul se are cu spiritualitatea de când și-a însușit o conștiință maturată, superioară. Superioară cui? Stadiului său anterior de evoluție, nu altcuiva. De-atunci și vrăjitoria, și șamanismul, ulterior și alchimia, au devenit un soi de religii pentru omulețul nostru. Culturile triburilor și ale popoarelor s-au umplut de zeități creatoare care domneau peste diferite aspecte din viața omului de rând: războiul, dragostea, agricultura, jocul, băutura. Animalele au fost sacralizate, s-au creat după asemănarea lor entități mitice care fac cinste imaginației din cele mai vechi timpuri și până astăzi.

Când omul a inventat roata sau ce-a mai creat el pe acolo, fiind conștient de asta, scânteia fenomenului ăstuia a pornit de la o întrebare modestă: dar dacă, așa cum eu am creat acest obiect, am fost și eu creat la rândul meu de o entitate de care nu-s conștient? Și probabil că așa a apărut primul om de știință, primul gânditor, primul spiritualist, șamd. Din gândirismul ăsta profund, creatura numită om putea să abordeze două direcții: aspectul teluric și aspectul „divin”.

Omului nu i-a fost niciodată de ajuns să-și pună o întrebare, așa că și-a mai pus una: cu ce scop? Iar în conflictul ăsta existențial, omul a început să-și caute un sens, să-și aloce poziții, să cerceteze în limita selecției naturale la care lua parte încă din cele mai vitrege vremuri. Dar omul nu trăia mult, iar ca entitate colectivă simțea nevoia de o evoluție continuă, așa că a început să-și lase singur izvoare, să ticluiască moduri în care descoperirile lui să dăinuie. Ce-a urmat, vă puteți imagina. Entitatea om, pe lângă faptul că e un gânditor de primă clasă, este deopotrivă vanitos. Când combini vanitatea cu spiritul evolutiv, ajungi să ai o gloată de inși care se întrec pentru a lăsa ceva în urmă, cam ca-n sistemul nostru de învățământ.

În condițiile astea, era imposibil ca religiile, pornite de la niște curente modeste de introspecție, să nu evolueze în ceva spectaculos din punct de vedere cultural. Ca la romani, zeii vechi au devenit zei noi, s-au înmulțit, au devenit mai puternici, mai frumoși, mai aprigi.

Dar ca în orice aspect al vieții, au existat și niște oameni extraordinar de sceptici cărora le plăcea să strice petreceri fără nicio scuză. Pe ăia o să-i numim proto-atei. Și ăia și-au făcut drum în religie tot din cauza unor curente de gândire, fapt pentru care au început să-și asume astăzi că sunt descendenții unor oameni erudiți pentru că ei și-au dat seama ce păcăleală este religia. Din păcate, ateii n-au înțeles fenomenul de politizare al religiei, n-au înțeles că și corupția este un aspect al firii umane. Asta, sau poate l-au condamnat prea tare, amestecându-l în mod devastator cu orice mai însemna religia pentru ei până atunci. De la corupție religioasă până la genocid religios n-a existat decât un pas. Vehemența ulterioară a ateilor i-a transformat în ținte. Trebuie să înțelegem, în orice caz, că politizarea religiei a adus cu sine dorința de expansiune și control, iar ateii erau, evident, împotriva lor.

Mai târziu, după multe omoruri extravagante, ateii au început să asocieze în mod pavlovian religia cu vărsarea de sânge și spălarea pe creier. Creștinismul, cel puțin, a rămas politizat, dar chiar și acele urme de inocență, acele sclipiri de pietate din ochii unora nu le-au câștigat înțelegerea și iertarea din partea majorității ateilor. Acum toți erau în aceeași oală.

Asemenea creștinilor cuminți și puri, au existat și atei care n-aveau treabă cu nimeni atâta timp cât erau lăsați în pace, iar aceste două categorii micuțe au devenit un soi de victime colaterale.

În zilele noastre, așa cum religia ține frâilele politichiei și, în Orientul Mijlociu, ale carelor de război, ateismul a ajuns să scarpine culmile antiteismului de orice fel. Din nou, minoritățile neimplicate se exclud. Am văzut niște argumente fantastice de-ale unora, de exemplu creștin = prost, sau cum să crezi în dumnezeul creștin dacă evident că a plagiat religia x că există dovezi istorice șamd. Religia se perpetuează după capriciul omului, evident că evoluează din altă religie. Iar să asociezi stereotipic o masă uriașă de oameni cu o trăsătură de caracter în baza unei religii e la fel de veridic precum horoscopul lui tanti Neti.

Pe de altă parte, creștinii ipocriți scapă mai ușor. Religia este adaptabilă și ajustabilă tuturor nevoilor nu doar prin faptul de a fi fost politizată, ci pentru că așa a fost mereu. De la divagări din astea mici de perspectivă s-au înmulțit zeii. Așa cum unii mănâncă vită și pui vineri și cred în dumnezeul creștin. Cei care se apucă de aruncat cu noroi în oamenii de rând zicând că dumnezeu îi va arde în iad dacă nu fac asta și pe dincolo sunt o poveste cu totul diferită.

Nu sunt creștină, nici atee, nici agnostică. Cred într-un soi de frumusețe universală a lucrurilor. Nu contest aportul cultural al religiilor, iar ceea ce ne-au lăsat în urmă evoluând trebuie luat ca atare, este un tezaur, o pecete a existenței noastre, cu toți reactanții ei, chiar și cu opoziția ateismului. Permiteți-mi, deci, să vă spun următoarea chestie, ca să închei: culegi ceea ce semeni. Cu intoleranța nu-i sărăcești pe alții de vorbe, te sărăcești pe tine de viață.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s