Părinții noștri cârcotași și moștenirea lor psihologică

Am avut norocul să mă nasc într-o familie cu deficiențe în limita normalului, cu părinți simpli și onești, cârcotași și cam antisociali. Părinții mei îmi spuneau mereu că, în cazul în care doresc să mă plâng de dânșii, să nu uit că fiecare familie are, mai mult sau mai puțin, același gen de deficiențe și aceeași iubire profundă pentru aparențe, în comparația căreia esența pare să pălească în ochii copiilor lor.

În general, calitățile pentru care prietenii mei tind să mă iubească cel mai tare sunt simplitatea, onestitatea, cârcota și spiritul antisocial, caracteristici pe care, într-un soi de epifanie dubioasă, am realizat că le-am moștenit de la ai mei. Acordând puțină atenție replicilor mele tăioase, mi-am dat seama cât de bucățică ruptă sunt de ceea ce ar spune oricare din părinții mei în situațiile date.

Cârcota alor mei m-a dus de multe ori la debusolare, pentru ei nu sunt genul care să aprofundeze noțiuni gen sprijin moral. Una din pasiunile mele minore este pictatul, iar un imbold ciudat mă trimitea întotdeauna la ai mei să le arăt operele mele de artă după ce le terminam. Un episod tipic mă prezintă pe mine intrând în bucătărie foarte mândră cu pictura, deja lăudată până la Dumnezeu și-napoi de amici, și pe părinții mei care se uită, se uită, se uită. Tata dă tonul: „Eu și cu mă-ta avem nevoie să medităm profund acuma”, urmat de mama, cu al său „Nu înțeleg desenul ăla”. De la replici din astea minore pornesc depresiile superficiale ale adolescenților care urlă ca din gură de șarpe că ar fi ajuns acolo sus dacă părinții lor ar fi fost educați cum scrie în toate articolele noi despre parenting. E cu atât mai mult o provocare să fii drăguț cu niște oameni care fac echipă ca să toarne pe tine un puhoi de replici acide. Mi se pare foarte comică situația de când am realizat că prietenii mei mă apreciază aproape de idolatrizare pentru motivul pentru care aproape am ajuns să-mi detest părinții. Cu atât mai mult că majoritatea amicilor mei au cam același gen de părinți simpli și cârcotași, de care sunt sătui. Cred că, în inimile noastre dezordonate, suntem cu toții ipocriți la faza asta. Mai ales eu, din moment ce caracterul meu se scaldă în aroganță și narcisism până la refuz.

Cumva, mereu m-am găsit devenind mai bună și încercând chestii mai ieșite din comun doar ca într-o bună zi, poate, să câștig lauda părinților mei pe față. Toți părinții ăștia simpli și cârcotași își laudă progeniturile, dar pe la alții.

Un alt episod comic a avut loc aseară, când am făcut un atac de panică major pentru că urma să tatuez niște gagici și l-am sunat pe taică-meu.  Discuția a sunat cam așa:

Eu: „Tata, am un atac de panică și nu mă pot calma. De aia te-am sunat”

Tata: „Mie nu-mi plac figurile astea de stil, nu te mai alinta.”

Eu: „Dar o să tatuez gagici pe bani, o să fac aproape un milion pe oră în curând.”

Tata: „Vise.”

Eu: „Nu, pe bune, chiar am cliente programate și…”

Tata: „Bine, un milion îi fix un câcat. Bagă-ți mințile în cap.”

Genul ăsta de discuție a ajuns să mă distreze profund de la o vreme. Îmi venise în cap un episod anterior în care eram cu taică-meu în tir, și îl sună un coleg. Și-a petrecut jumătate de oră vorbind despre mine și chestiile mișto pe care o să le fac, iar eu am fost groaznic de jenată.

Sunt momentele astea care mă fac să înțeleg că sunt jumate maică-mea și jumate taică-meu și mă frustrez că nu sunt foarte originală, dar am ajuns să înțeleg că vanitatea e ridicolă atâta timp cât nu este apreciată sursa vanității. Adică da, un adolescent normal ar trebui să-și iubească părinții disfuncționali.

Dar vine un amic la mine și zice, păi bun, taică-meu e un bețiv notoriu și un ratat fără pereche, cum să-l iubesc? Faptul că taică-tu e un bețiv notoriu și-a insuflat amprenta psihologică asupra ta deja. Ai să te observi că ai preluat deja o parte din apucăturile lui, și asta probabil ți-a afectat foarte mult parcursul social, poate și pe cel academic. Învață să iei situația ca atare și încearcă să nu devii și tu un bețiv notoriu. Dacă tac-tu nu bea de tânăr, înseamnă că a pierdut o luptă nașpa undeva pe drum. Nici tu n-ai fi foarte breaz dacă ai pierde lupta cu viața în halul ăsta. E fantastic de greu să te ridici dintr-un hău, mai ales la bătrânețe.

Apoi vine o amică la mine și zice, păi maică-mea m-a abandonat în copilărie și mă crește tata. N-ai de ce să-ți faci griji, taică-tu a dat deja dovadă de faptul că e o făptură responsabilă și, deși probabil te marchează lipsa mamei, măcar nu te marchează prezența ei. Vei fi tac-tu în picioare și ar trebui să te bucuri de asta.

Ca să înțelegeți teoria asta cu iubitul părinților, vă mai zic o șmecherie. Să observați mereu cum se comportă prietenii și iubiții voștri cu părinții lor. Un comportament urât e deja un indicator că persoana aceea s-ar putea să nu fie potrivită pentru voi. Eu mi-am confirmat asta de fiecare dată, cel puțin. Nu prea poți să te iubești pe tine dacă nu iubești sursa a ceea ce ești, iar dacă nu te iubești pe tine, nu ești capabil să iubești ceea ce e în jurul tău.

Dacă dați de un depresiv care vorbește într-una despre cum el nu valorează doi bani, dar voi sunteți iubirea vieții lor, undeva sigur există o minciună. Mulți oameni incapabili de sentimente pozitive se mint chiar pe ei înșiși că le pasă de cei din jur. Sau, pe cealaltă parte, să nu fiți surprinși dacă genul ăsta de oameni ajung în mod miraculos să se iubească pe ei după ce v-au descoperit, dar tot sunt într-o continuă harță cu părinții. Și asta e o minciună. Abilitatea de a te iubi pe tine pornește de la sursă.

De la părinții noștrii cârcotași.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s