Portocala mecanică, paralelă film-carte

Am citit Portocala mecanică (în original, A Clockwork Orange), publicată prima oară în `62 de Anthony Burgess, la insistenţele unui prieten care se regăsea foarte mult în protagonistul cărţii, Alex. O lectură scurtuţă şi rapidă, era gata în câteva ore. Legenda spune că Burgess a scris-o în vreo trei săptămâni ca un exerciţiu de stil.

N-am avut curiozitatea să văd în ce manieră a fost tradusă la noi, dar îmi vine destul de greu să cred că traducătorii noştri sârguincioşi au reuşit pe deplin să păstreze adevăratul deliciu pentru care merită citită cartea, anume limbajul. O combinaţie de engleză shakespeare-iană şi argou de influenţă rusească, Nadsat, pare a fi motivul principal pentru care acest roman şi-a câştigat un loc frumuşel în colecţia de valoare a literaturii englezeşti.

Povestea se derulează repede, detaliile sunt puţine, dar grafice, lumea cărţii este vag conturată ca fiind o distopie haotică unde progresul se concentrează pe explorarea spaţiului şi mai puţin pe justiţia terestră, unde Anglia vremurilor respective este scena unei bătălii constante cu sistemul şi orchestra din spatele unui balet politic anevoios.

Majoritatea personajelor sunt ca de basm, bidimensionale. Ele sunt dominate de un set limitat de trăsături şi stereotipuri. În ciuda contribuţiei vioaie la acţiunea romanului a tuturor personajelor secundare , bidimensionalitatea lor poate fi trecută cu vederea cu scuza că avem de-a face cu percepţia directă a sociopatului Alex, strict asupra lucrurilor care-l pasionează şi mai puţin a oamenilor din jur. Aşadar, cartea abundă de motive sexuale, ultraviolenţă, motivul muzical al iubitului Ludwig van, iar în substrat se conturează tema politică şi etică, acestea din urmă făcându-se vinovate de aspectul controversat al cărţii şi, ulterior, al filmului.

Câţiva ani mai târziu, în `71, genialul Stanley Kubrick ne serveşte o adaptare care face cinste cărţii în mod spectaculos. Filmul se opreşte în penultimul capitol pentru a nu deteriora faţeta propagandistică, însuşi Burgess blamând chestia asta pe refuzul editurilor americane de a publica ultimul capitol, despre care n-am să vă scriu, ca să nu stric plăcerea celor care încă nu ştiu despre ce-i vorba.

Filmul vine în completarea cărţii, conturând elementul grandoman al sociopatului Alex, în timp ce acesta înfăptuieşte cu mare satisfacţie oroare după oroare. Kubrick plantează cadre profane, vulgare, filmul abundă şi el de motive sexuale, falusuri şi femei dezbrăcate cât încape, ba chiar şi câteva scene în care Hristos este biciuit, defăimat, dezgolit, umbrit de atitudinea vicioasă şi vulgară a iubitului nostru prieten şi narator. Chiar nu e de mirare că însuşi Kubrick a interzis distribuirea filmului după nenumărate ameninţări cu moartea. Gândiţi-vă puţin ce-au păţit băieţii de la Charlie Hebdo acum câteva luni pentru nişte caricaturi amărâte.

Replicile filmului sunt pasate teatral, actorii trag de expresiile lor faciale până la refuz, în încercarea de a spori aspectul distopic. Fragilitatea minţii umane este şi ea scoasă în evidenţă, frivolitatea şi instabilitatea caracterului omenesc valsează prin toate cadrele sub bagheta domnului S.K.

Distopia lui Burgess a prins viaţă într-o manieră colorată, cu machiajuri stridente, peruci care probabil au stat la baza garderobei Capitoliului din Panem, sexualitatea şi violenţa sunt abordate artistic, iar mobila futuristică se îmbină de minune cu conceptul de telefon cu fir clasic, casete audio, maşini de scris, iconuri media dintr-o epocă apusă.

Problema este că nu pot să compar cartea cu filmul. Să aleg între peniţa foarte stilizată a lui Burgess şi talentul regizoral al lui Kubrick e ca şi cum aş încerca să compar pictura şi judo folosind acelaşi barem de judecată. Pur şi simplu ar fi o tâmpenie din partea mea s-o fac.

Cartea merită citită, filmul merită văzut.

Ca o concluzie, totuşi, cartea mi-a lăsat un oarecare gol. Simţeam că se poate mai bine, simţeam că nu intră acolo sus în topul cărţilor care m-au dat gata. Pe de altă parte, adaptarea lui Kubrick a câştigat indiscutabil un loc în inima mea, alături de filme precum trilogia Naşul, Cei Şapte Samurai, Crima din Orient Express cu David Suchet în rolul celebrului Poirot.

Anunțuri

Weekend-ul bolilor mintale, episodul 4: Krav Maga, regăsirea mea

Astăzi vă voi povesti un pic despre cum era s-o iau pe ulei rău de tot.

Aş putea spune că sunt o persoană cu ceva porniri sociopate destul de vizibile, după cum pot confirma majoritatea cunoscuţilor mei. Undeva în copilărie… s-o scurtăm. Am fost crescută în afara normelor sociale, copiii mă terorizau de mică şi eram o fraieră căreia îi cam luau şi câinii din traistă.

Îmi amintesc în particular un episod de pe la 9 ani când ieşisem să duc gunoiul şi copiii aruncau cu pietre în mine şi mă strigau „ciudata, creatura”, chestii. Lucruri din astea se întâmplă, când eşti mic nu prea conştientizezi cruzimea faptelor tale şi efectul lor asupra altora.

Deşi am rămas veşnic o persoană onorabilă, mi-a fost greu să-mi păstrez prietenii (da, de prin clasa a opta am început să am şi din ăia). Sunt un caracter foarte dificil, antisocial, introvertit, chiar tiranic, în ciuda aspectelor mele pozitive.

Acum un an ajunsesem să am răbufniri sociale, crize de isterie, crize de tiranie şi de paranoia în urma unor –recunosc-, abuzuri emoţionale masive. Am suferit o serie de decepţii groaznice de mai multe feluri, care m-au adus pe treapta cea mai de jos a încrederii de sine. Cu puţin noroc, abuzatorul meu cel mai pronunţat a avut un episod de remuşcare şi m-a adus la dojo-ul de Krav Maga, după multe, multe rugăminţi din partea mea.

Ce este Krav Maga? O disciplină militară superbă, practicată la bază de evrei şi perfecţionată acum de practicanţi din lumea întreagă. Krav-ul este o practică deschisă, în perpetuă modificare după cerinţele vremii. E dur, se ocupă cu tot felul de situaţii periculoase, de la atac de cuţit, până la arme de foc. M-am îndrăgostit până peste cap de Krav, ceea ce m-a făcut să trag foarte tare şi să îndur oricât de greu ar fi. Am avut şi norocul de a fi dat peste doi instructori foarte carismatici, şi de a auzi poveştile excepţionale ale unor oameni deosebiţi. Mi-am făcut prieteni şi mi-am ordonat mintea, mi-am antrenat corpul, dar cel mai mult am învăţat valoarea unei vieţi. O viaţă nu valorează nimic, sau valorează totul. Depinde de valoarea pe care i-o dai tu, în cele din urmă. Am învăţat că vreau să trăiesc. Dar nu ca o oaie în turma de călăi, şi nici ca o victimă în colţul de netrataţi.

Ci pur şi simplu să trăiesc liberă şi nederanjată, ca mai târziu să pot ajuta eu alţi „deranjaţi”.

Weekend-ul bolilor mintale, episodul 3: Sindromul de stres posttraumatic (PTSD, în engleză)

Făceam documentarea pentru acest sindrom, care, după cum ştiţi, e cunoscut pentru ataşamentul său faţă de militarii din toată lumea. Mă interesează în particular dat fiind că am un număr redutabil de amici şi cunoştinţe care au luat calea unei cariere militare şi eu însămi consider ideea de a pleca în armată la un moment dat.

Problema este că am dat peste un articol care tratează problema PTSD-ului în România mai pe larg decât aş putea-o face eu vreodată.

Linkul aici (SINDROMUL NU. Cum tratează Armata română stresul posttraumatic, campanie de documentare a publicaţiei GÂNDUL).

Pentru cei care sunt prea leneşi să dea un click în plus sau să citească tot articolul (ce-i drept, e destul de lung), vă las aici nişte citate care însumează, în linii mari, ideea postului:

Din datele la care am eu acces, din informaţiile pe care le deţin eu, nu există militari diagnosticaţi cu stres posttraumatic”, spune col. psih. dr. Adrian Prisăcaru, şeful Laboratorului psihologic (fosta Secţie de psihologie militară) din cadrul Statului Major General (SMG). „Ne bucurăm că nu avem astfel de cazuri”, subliniază Prisăcaru.”

Că nu a fost pus un diagnostic, aici nu este problema mea, este problema medicului psihiatru. Dar în studiile pe care le-am făcut, noi am identificat o serie de caracteristici, elemente de specificitate ale stresului. Numai că psihologul nu are calitatea de a lua o decizie, de a pune un aviz de această manieră”. Şi responsabilitatea este pasată cu succes.

„Reprezentanţii MApN au monitorizat atent acest proiect şi au dorit să asiste la toate interviurile. De-a lungul ultimului an, au manifestat o grijă obsesivă de a-i proteja pe militari de întrebări civile. De asemenea, am remarcat teama Armatei de a nu se spune că „avem probleme”, de a nu critica „ce nu e de criticat”. Din interviurile şi cercetarea făcute în ultimul an, raportarea Armatei la problema stresului posttraumatic este mânată şi de o mândrie naţională prost înţeleasă şi nocivă.

„Psih. dr. Edmond Cracsner nu pune absenţa unor statistici similare pe seama dorinţei Armatei de a ascunde ceva. Nici nu ar putea, spune el. „Cred că, per ansamblu, ideea aceasta de existenţă a unui fenomen sau teama că am putea să vorbim despre un fenomen ar putea crea anumite reticenţe. Cred că aici există această teamă: să nu cumva să creăm impresia că la nivelul unei structuri poate să apară un anumit fenomen. (…)”

„psih. dr. Diana Vasile. Se arată sceptică la posibilitatea de a nu avea militari cu stres posttraumatic. „Mi-e greu să cred”, reacţionează ea la trauma inexistentă. „Îmi este greu să cred pentru că, în general, în lumea militară, soldaţii sunt confruntaţi cu pierderea vieţii, măcar cu posibilitatea asta. Ei văd asta. Deci îmi este greu să cred că nu sunt afectaţi”, ne spune Diana Vasile.”

De frică să nu se înţeleagă că există un sindrom al stresului posttraumatic, un fenomen care afectează în masă Armata, s-a ajuns la un alt fenomen: negarea din start, Sindromul NU. În cazul tulburării de stres posttraumatic, am aflat de la specialişti că NU-ul este mai periculos decât orice.

Din ce se vede, manifestăm la nivel de stat o rea voinţă în ceea ce priveşte datoria morală a omului. Avem ce face, dar n-avem ce face. Avem nevoie de neurologi, neuropsihiatri, avem nevoie de cercetători în domeniul ăsta, dar şi de fonduri. Din păcate, nu poţi bate din palme şi să-ţi apară o echipă de oameni din ăştia la comandă care să trateze din resurse nelimitate PTSD-ul şi în România. Dar poate unora dintre voi le dă de gândit chestia asta suficient cât să urmeze o carieră în medicină…

ptsd-injury

Weekend-ul bolilor mintale, episodul 2: Negarea stării de abuz

O bună parte din bolile mintale au la rădăcină un abuz, fie el produs în familie, sau în societate. Nu întotdeauna aceste abuzuri se produc în copilărie. Majoritatea adulţilor experimentează traume pe care le ignoră în mod activ, considerând că acestea nu pot evolua în ceva mai rău.

Despre abuzul în familie s-a tot scris; chiar şi acum, în România, este în derulare o campanie anti folosirii violenţei verbale împotriva copiilor. În scurta de azi vorbim despre abuzul la maturitate.

Pe scurt, despre un aspect al relaţiilor care duce la deteriorarea sinelui. Mai mult decât pot să-mi imaginez, fetele îndrăgosite tind să nege abuzurile „în serviciu” ale partenerilor lor. Tind să închidă ochii atunci când bărbaţii lor le mai aplică o corecţie, ori işi repetă în mod excesiv că „nu e viol” atunci când sunt violate, că doar sunt într-o relaţie. La fel ca oricare altă bătaie conjugală, şi violul este foarte posibil şi se întâmplă mai des decât ai crede. Se întâmplă mai des decât este raportat. Multe din femeile abuzate ţin în ele trauma de dragul bărbatului pe care-l iubesc, dar adevărul e că nu e normal ca iubitul nostru să fie călăul nostru, indiferent cât de mult iubim acea persoană. Violul nu e normal în relaţii la fel de mult cât nu e normal în afara lor.

reality-of-rape-culture

Un alt tip de negare al stării de abuz vine din partea victimelor fenomenului de bullying, care la noi nu se traduce excepţional de nuanţat. Eşti un om terorizat social, îţi dai apă la moară că eşti tare ca o piatră, îţi repeţi o mantră că te doare-n cot de lume, iar într-o bună zi te trezeşti plângând în mijlocul camerei când dai peste o chestie din asta cu oameni abuzaţi. Apoi te întrebi de ce-ţi intră la inimă aşa de tare. Realizezi ţi-ai negat starea de abuz atât de mult încât începi s-o iei pe ulei. Acum ce?

Fii mereu atent la ce se întâmplă cu tine, nu-ţi ascunde gunoiul sub preş!

Weekend-ul bolilor mintale, episodul 1: Atitudinea societăţii faţă de oamenii bolnavi mintal în România

Citind un articol de pe VICE din cadrul Săptămânii bolilor mintale, mi-a venit fantastica idee să fac şi eu un soi de weekend al awareness-ului. De azi până duminică, 21 iunie, am să postez scurte pe subiectul ăsta.

Scurta de azi vine în completarea respectivului articol de pe VICE.

Stigmata nebuniei la români este o chestiune de ordin patologic. Vizita la psiholog/psihiatru devine tabu într-o naţiune în care persoanele care nu urmează normele sociale curente sunt atât de uşor etichetate ca fiind cu capul. Nu mai ştiu de câte ori am auzit fraza „eşti nebună, fato, du-te la un psiholog”, şi m-am dus, ulterior, crezând că poate vine de la mine, asta e. M-am dus ca să mi se spună că problema nu venea din partea mea, ci din partea societăţii care a transformat ideea de a fi diferit în cea de a fi dus cu vaca. N-aveam decât să continui să „fiu tare” într-o astfel de lume. Mai mult, problema bolilor mintale netratate a devenit o realitate pe lângă care trecem şi ne facem că plouă. Asocierea mea cu ideea de nebunie m-a făcut să înţeleg în profunzime noţiunea de abandon, comparaţie, ori să nu pot fi capabilă să-mi împlinesc iubirea sau alte nevoi de ordin emoţional. Cred că ulterior am devenit incapabilă să-mi exprim sentimentele nuanţat, sau chiar general. Societatea românească formează astfel de oameni pe bandă rulantă, oameni care sunt forţaţi să se prefacă şi pentru ei înşişi că pe dinafară „sunt obişnuiţi cu faptul că au probleme”, iar pe dinăuntru să încerce să-şi vadă de viaţă pentru că nu e vina lor.
De multe ori vedem pe stradă suferinzi la propriu de boli mintale, iar atitudinea generală este să trecem pe celălalt trotuar, sau să ne dăm copiii la o parte, de parcă acea boală este contagioasă, iar persoana respectivă este un caz pierdut.
Ca naţie, nu facem decât să perpetuăm un tabu care e mai absurd decât cele legate de sexualitate sau egalitate în drepturi şi să încolţim persoanele care ajung să fie disfuncţionale emoţional din cauză că nu ne putem vedea de ale noastre la modul bun. Sau din cauză că încercăm să ne integrăm în mulţime făcând ce face toată lumea.
Şi cuvintele taie în carne vie.

mental-illness-not-contagious

Un bănuţ pentru igiena psihologică (post foarte pozitiv, wow)

Astăzi mă simt foarte generoasă şi am decis să impart cu voi înţelepciunea mea de viaţă adunată în 20 de ani şi concentrată în vreo 700 de cuvinte. Mă voi raporta la cel mai ecologic comportament de însuşit atunci când vrei să ai o viaţă socială liniştită şi împlinită. Să fie bine ca să nu fie rău, cum ar veni.

În primul şi-n primul rând, există două jumătăţi ale unei legi sfinte care sună cam aşa: nu poţi să schimbi lumea (1), iar oricât te frustrează treaba asta, nici năravul oamenilor nu poţi să-l schimbi, oricât i-ai spăla pe creier (2). De aia fiecare distopie se sparge la un moment dat. Singurul lucru bun şi facil pentru igiena ta psihologică este să ignori pe cât posibil nişte categorii de oameni.

În general, de ignorat sunt proştii dogmatici. Acolo intră extremiştii religioşi, antiteiştii care se cred atei şi-ţi vâră pe gât la fiecare cinci secunde motive pentru care religia e o porcărie iar ei sunt super deştepţi pentru că sunt atei iar creştinii sunt proşti pentru că dumnezeu, dar şi spiritualiştii ale căror creiere au luat forme din geometria sacră. Protocroniştii* se încadrează cumva şi aici, şi la naivi.

*Ăia care au impresia că românii au descins din cea mai cea civilizaţie şi centre energetice şi wow, senzaţionalism într-un cuvânt.

Tot acolo intră conspiraţioniştii care se tem de Big Brother. Nimic de spus, este o realitate probabilă, dar casabilă. O chestiune fină de tranziţie, o distopie care la un moment dat o să se spargă. Înţeleg că oamenii ăştia se tem că or să putrezească într-o distopie tip Big Brother până trecem la altă modă, dar gândiţi-vă la toţi oamenii care n-au trăit decât în comunism şi n-au apucat să vadă ce-i după, poate numai ce era înainte. Asta este, viaţa nu-i cinstită. Primiţi-l pe fratele cel mare în sufletul vostru!

Ceea ce ne duce la categoria de oameni naivi sau care au mai citit cărţi despre chestii irelevante care-ţi dau impresia că pot fi treziţi. Cu ăştia-ţi pierzi foarte mult timp lucrând în speranţa că faci şi tu un bine omenirii. Aici se încadrează oamenii care au impresia că ştiu despre illuminati mai bine ca oricine şi ăia care suferă de mania persecuţiei. Un soi de oameni care se cred mai speciali şi mai persecutaţi decât restul universului. Tot acolo intră şi ăia care trăncănesc despre cât urăsc că s-au născut in România în timp ce o ard la o bere într-un bar de hipstări pe banii lu’ tata.

Dacă ai ieşit din casă şi-ai vorbit cu oameni cel puţin de zece ori în viaţă, ştii că ăştia-s pe bune. Şi în loc să te rogi la teoria numerelor mari să te ajute să trezeşti măcar un om din 20 ca să crezi şi tu că ai schimbat ceva cât de mic, ei bine, am un sfat şi pentru tine.

Îţi recomand să taci. Când vezi oameni din ăştia, taci şi pleacă. Du-te şi ascultă altceva decât nişte mori hodorogite. Du-te la pârnaie şi ascultă ce au mafioţii de zis. Sau femeile care au primit 20 de ani cu executare pentru că şi-au ucis soţii care le călcau zi de zi în picioare. Du-te-n armată şi ascultă poveştile oamenilor veniţi de prin teatrele de război.

Dacă-ţi place să călătoreşti, du-te-n Orient şi gustă fructele de acolo şi bea apa de acolo.

Preţuieşte-ţi timpul mai mult, fă chestii care chiar o să te lase pe tine cu ceva, pentru că dacă faci asta, în timp, altfel radiezi. Altfel îţi preiau oamenii înţelepciunea. Nu va trebui să-ţi răceşti gura de pomană cu toţi proştii. Cine o să prindă, o să prindă. Tu vei fi, fără să încerci măcar, dumnezeul care oferă, dar care nu bagă-n traistă.

Viaţa e un spectru de culoare şi nici cei mai mari şi mai profunzi „maeştri” n-au explorat chestia asta pe deplin, pur şi simplu nu e timp. Dacă cineva vine la tine să-ţi ceară să-l înveţi ceva, mai bine-l trimiţi la sursă, undeva în natură. Nu-ţi peria orgoliul încercând să-i explici tu despre de ce au fructele alt gust în Iran.

Dacă cineva chiar vrea să-l înveţi ceva, taxează-l din timpul lui fără să te taxezi şi pe tine.

Tu ai alte chestii de făcut.

Poveste românească

Bidonul nu părea să sece prea curând. Începea să dea deja pe-afară din toate cele cinci găuri. Perfuzia europeană mergea ţâţă.

Bugetarul se freca de scaun, îl incomodau cătuşele de la spate şi umezeala care i se scurgea de desupra pe tot corpul. Se simţea copleşit, mârâia şi chiţăia.

„Ce-ai, mă, de te foieşti atâta?”, îl întrebă Politicianul Prim. „Mai vrei nişte apă?”

„Cine toarnă şi cine înghite de data asta?”, întrebă Politicianul Secund pe ăl Prim.

„Păi cum, cine? Noi turnăm, bugetarul înghite. Hai, stai jos că torn eu.”, veni răspunsul.

„Şi cu şeful ăsta mic ce facem?”

„Hai să ne toarne el. Pardon, să toarne bugetarului, că poate după aia ne toarnă pe bune. Şefule, ia treci la bidon.”

Politicianul Prim scoase un valtăr teteu şi-l propti în tâmpla Şefului de instituţii.

„O chestiune de aranjament”, completă el, „ca să nu dea pe-afară. Să fie bine ca să nu fie rău…”

Politicianul secund deja se foia pe jos. Micul Şef ridică bidonul şi apa începu să curgă prin găurile din bidon înainte să ajungă vreun pic la gura Bugetarului însetat.

„E bine, Secundule? Mai dăm o gaură?”

„E bine, şefu… Dăm mai târrzziewww”

Gura secundului se umplu cu apă, iar ţocăielile lui satisfăcute îl incomodau şi mai tare pe Bugetar. Micul şef înghiţea în sec şi turna cu ghionturi, sperând ca într-o zi să ajungă şi el precum cei doi politicieni.

***

Undeva, în depărtare, firul care ţinea bidonul veşnic plin îşi găsi originea în perfuzia Europei. Uniunea vedea vag din spate un scaun cu un ins pe el, apa cum se scurgea pe marginile scaunului, doi inşi cum hrăneau bugetarul, şi încă unul aproape leşinat sub bugetar.

„Ia te uită şi la românii ăştia”, exclamă Uniunea, „o duc aşa de rău încât bugetarii sunt suprahrăniţi, hrănitorii sunt mulţi şi darnici, şi observ că la ei în ţară politicienii se înclină să-i lege la şireturi. Ce chestie. Poate că e o problemă de gestiune…”

Stătu Uniunea puţin pe gânduri, iar apoi spori curgerea lichidului din perfuzie, urlând spre sceneta românească:

„BĂIEŢI, AVEŢI O MICĂ PROBLEMĂ DE GESTIUNE, MAI LUAŢI NIŞTE FONDURI!!!”

***

Dincolo, auzind urletul Uniunii, politicienii se opriră un pic.

„Ce zice ăsta, mă? Cum adică probleme de gestiune?”, întrebă Secundul.

„Adică trebuie să facem schimb de locuri, dă-te.”

romania necaz