Părinții noștri cârcotași și moștenirea lor psihologică

Am avut norocul să mă nasc într-o familie cu deficiențe în limita normalului, cu părinți simpli și onești, cârcotași și cam antisociali. Părinții mei îmi spuneau mereu că, în cazul în care doresc să mă plâng de dânșii, să nu uit că fiecare familie are, mai mult sau mai puțin, același gen de deficiențe și aceeași iubire profundă pentru aparențe, în comparația căreia esența pare să pălească în ochii copiilor lor.

În general, calitățile pentru care prietenii mei tind să mă iubească cel mai tare sunt simplitatea, onestitatea, cârcota și spiritul antisocial, caracteristici pe care, într-un soi de epifanie dubioasă, am realizat că le-am moștenit de la ai mei. Acordând puțină atenție replicilor mele tăioase, mi-am dat seama cât de bucățică ruptă sunt de ceea ce ar spune oricare din părinții mei în situațiile date.

Cârcota alor mei m-a dus de multe ori la debusolare, pentru ei nu sunt genul care să aprofundeze noțiuni gen sprijin moral. Una din pasiunile mele minore este pictatul, iar un imbold ciudat mă trimitea întotdeauna la ai mei să le arăt operele mele de artă după ce le terminam. Un episod tipic mă prezintă pe mine intrând în bucătărie foarte mândră cu pictura, deja lăudată până la Dumnezeu și-napoi de amici, și pe părinții mei care se uită, se uită, se uită. Tata dă tonul: „Eu și cu mă-ta avem nevoie să medităm profund acuma”, urmat de mama, cu al său „Nu înțeleg desenul ăla”. De la replici din astea minore pornesc depresiile superficiale ale adolescenților care urlă ca din gură de șarpe că ar fi ajuns acolo sus dacă părinții lor ar fi fost educați cum scrie în toate articolele noi despre parenting. E cu atât mai mult o provocare să fii drăguț cu niște oameni care fac echipă ca să toarne pe tine un puhoi de replici acide. Mi se pare foarte comică situația de când am realizat că prietenii mei mă apreciază aproape de idolatrizare pentru motivul pentru care aproape am ajuns să-mi detest părinții. Cu atât mai mult că majoritatea amicilor mei au cam același gen de părinți simpli și cârcotași, de care sunt sătui. Cred că, în inimile noastre dezordonate, suntem cu toții ipocriți la faza asta. Mai ales eu, din moment ce caracterul meu se scaldă în aroganță și narcisism până la refuz.

Cumva, mereu m-am găsit devenind mai bună și încercând chestii mai ieșite din comun doar ca într-o bună zi, poate, să câștig lauda părinților mei pe față. Toți părinții ăștia simpli și cârcotași își laudă progeniturile, dar pe la alții.

Un alt episod comic a avut loc aseară, când am făcut un atac de panică major pentru că urma să tatuez niște gagici și l-am sunat pe taică-meu.  Discuția a sunat cam așa:

Eu: „Tata, am un atac de panică și nu mă pot calma. De aia te-am sunat”

Tata: „Mie nu-mi plac figurile astea de stil, nu te mai alinta.”

Eu: „Dar o să tatuez gagici pe bani, o să fac aproape un milion pe oră în curând.”

Tata: „Vise.”

Eu: „Nu, pe bune, chiar am cliente programate și…”

Tata: „Bine, un milion îi fix un câcat. Bagă-ți mințile în cap.”

Genul ăsta de discuție a ajuns să mă distreze profund de la o vreme. Îmi venise în cap un episod anterior în care eram cu taică-meu în tir, și îl sună un coleg. Și-a petrecut jumătate de oră vorbind despre mine și chestiile mișto pe care o să le fac, iar eu am fost groaznic de jenată.

Sunt momentele astea care mă fac să înțeleg că sunt jumate maică-mea și jumate taică-meu și mă frustrez că nu sunt foarte originală, dar am ajuns să înțeleg că vanitatea e ridicolă atâta timp cât nu este apreciată sursa vanității. Adică da, un adolescent normal ar trebui să-și iubească părinții disfuncționali.

Dar vine un amic la mine și zice, păi bun, taică-meu e un bețiv notoriu și un ratat fără pereche, cum să-l iubesc? Faptul că taică-tu e un bețiv notoriu și-a insuflat amprenta psihologică asupra ta deja. Ai să te observi că ai preluat deja o parte din apucăturile lui, și asta probabil ți-a afectat foarte mult parcursul social, poate și pe cel academic. Învață să iei situația ca atare și încearcă să nu devii și tu un bețiv notoriu. Dacă tac-tu nu bea de tânăr, înseamnă că a pierdut o luptă nașpa undeva pe drum. Nici tu n-ai fi foarte breaz dacă ai pierde lupta cu viața în halul ăsta. E fantastic de greu să te ridici dintr-un hău, mai ales la bătrânețe.

Apoi vine o amică la mine și zice, păi maică-mea m-a abandonat în copilărie și mă crește tata. N-ai de ce să-ți faci griji, taică-tu a dat deja dovadă de faptul că e o făptură responsabilă și, deși probabil te marchează lipsa mamei, măcar nu te marchează prezența ei. Vei fi tac-tu în picioare și ar trebui să te bucuri de asta.

Ca să înțelegeți teoria asta cu iubitul părinților, vă mai zic o șmecherie. Să observați mereu cum se comportă prietenii și iubiții voștri cu părinții lor. Un comportament urât e deja un indicator că persoana aceea s-ar putea să nu fie potrivită pentru voi. Eu mi-am confirmat asta de fiecare dată, cel puțin. Nu prea poți să te iubești pe tine dacă nu iubești sursa a ceea ce ești, iar dacă nu te iubești pe tine, nu ești capabil să iubești ceea ce e în jurul tău.

Dacă dați de un depresiv care vorbește într-una despre cum el nu valorează doi bani, dar voi sunteți iubirea vieții lor, undeva sigur există o minciună. Mulți oameni incapabili de sentimente pozitive se mint chiar pe ei înșiși că le pasă de cei din jur. Sau, pe cealaltă parte, să nu fiți surprinși dacă genul ăsta de oameni ajung în mod miraculos să se iubească pe ei după ce v-au descoperit, dar tot sunt într-o continuă harță cu părinții. Și asta e o minciună. Abilitatea de a te iubi pe tine pornește de la sursă.

De la părinții noștrii cârcotași.

Chestiunea violului în spaţiul românesc

Violul este o problemă etică atât de finuţă, încât româncele au făcut un obicei din a se feri să raporteze cazuri din astea la poliţie. Au totuşi un argument solid, anume faptul că autorităţile nu iau măsuri satisfăcătoare. De fapt, autorităţile nu prea iau măsuri în general…

Probabil că oamenii se tem de faptul că la americani Jennifer poate să-l bage pe Jason de nevinovat în pârnaie câţiva ani grei cu o declaraţie falsă şi n-am vrea să ne asumăm riscul ăsta în România, nu-i aşa? Nici măcar când femeia se afişează bătută la secţie să depună plângerea. Adică, na, ar putea fi doar o bătaie uşoară şi femeia s-a învineţit repede că e sensibilă din fire, astea-s la ordinea zilei, pentru ce să acuzăm sărmanul om de o chestiune atât de vagă precum violul?

Cert e că avem soluţii multe şi slăbuţe în chestiunea violului. Cu atât mai mult aici, unde justiţia nu este de partea victimei. Şi să nu credeţi că este vorba doar de femei. La bărbaţi este cu atât mai tragic că râd şi curcile de ei dacă raportează un viol sau un abuz. Vă mai amintiţi cazul taximetristului violat de gagica aia super-sexy care avea probleme cu capul? Situaţia în sine a fost un adevărat hit mediatic la vremea ei, cu multe bancuri şi emisiuni de doi lei fabricate pe bandă rulantă pe subiect.

O părere ar fi că trebuie să ne educăm băieţeii să nu violeze femei în loc să educăm femeile să se apere şi să-şi ia măsuri.

Dacă sistemul nostru de învăţământ dă atâţia analfabeţi, ce ne face să credem că o dogmă anti-viol ar avea mai mult succes în a elimina cazurile de viol? Orice părinte aşezat îi explică deja plodului că nu-i bine să iei cu forţa şi că trebuie să faci măi-măi la fată. Bla, bla, ştiţi voi…

Eu nu-s contra musai, dar hai totuşi să le facem pe amândouă! Doar în caz de.

O altă părere ar fi că femeile n-ar trebui să umble singure noaptea, ci în grupuri. Sau n-ar trebui să umble noaptea în general.

Mai sunt cazuri în care femeia se trezeşte noaptea pe străzi. Fie că n-a vrut s-o conducă gagiu-su acasă şi ea n-avea bani de taxi şi trebuia să fie acasă la ora X, fie o urgenţă, o despărţire, o amică în criză, pot să enumăr sute de potenţiale situaţii pentru care femeia s-ar afla pe stradă noaptea. Asta e, se întâmplă.

Umblatul în grupuri e şi mai naşpa. Din experienţă vă zic că-mi stârneşte emoţii crunte ideea de a avea grijă şi de alte fete dacă un grup de băieţi ne acostează. Gândeşte-te că tu eşti bărbatul şi eşti cu nevastă-ta. Vă atacă unul pe stradă cu un cuţit, dar nu te ia pe tine de gât, ci pe nevastă-ta, că ea e veriga slabă. Cam în genul ăsta de situaţii sunt şi fetele care migrează nopţile în cireadă. Orice boschetar poate să-şi dea seama după o privire care e cea mai fragilă pisicuţă din grup. Dacă te-a intimidat, deja eşti jefuit pe jumătate.

A treia părere ar fi: „Puie Monta că de asta n-avem noi lucruri frumoase.”

Unii pur şi simplu dau vina pe sistemul politic pentru tot ce se întâmplă. O gagică x a fost violată în oraşul y de către nişte băieţi a, b, c. Băieţii sunt în anchetă de n ani şi probabil or să scape. Puie monta? Nu.

Fenomenul de corupţie e ceva complex şi bine împământat la noi în ţară. E ca un lanţ, nu ţine dacă verigile nu se pot lega între ele. Şi se leagă, de la poliţaii leneşi din sate care preferă să-şi doarmă tura decât să ancheteze un caz, până la tanti judecătoare şefă a cărui nepot a violat-o pe una. Corupţia nu e doar şpăguială şi furt. DEX-ul zice:

CORÚPȚIE, corupții, s. f. 1. Abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. 2. Desfrânare, depravare. [Var.: (înv.) corupțiúne s. f.] – Din fr.corruption, lat. corruptio, -onis.

Păi bun, ai criticat păreri, dar n-ai dat soluţii…

Nu cred că există soluţie absolut viabilă când vine vorba de problema violului în România. Ideea este să ai grijă de tine ca să n-ajungi până la poliţie sau în instanţă, că de acolo faptu-i consumat.

Învaţă să te aperi, circulă mai puţin singură, mai puţin noaptea, antrenează-ţi mintea să acţioneze repede în condiţii de stres, ai grijă să nu te faci praştie dacă ştii că mergi pe jos acasă. Evită în general să pari o ţintă sigură. Frica se simte uşor.

În concluzie,

Orice se poate întâmpla. Şi se întâmplă de toate. Tâlhăria se întâmplă, violul se întâmplă, oamenii sunt răi şi asta este. Fie că ne convine sau nu, trebuie să ne asumăm posibilităţile astea şi să acţionăm în consecinţă.  Dacă eşti o pisi care nu ştie să-şi poarte de grijă în limita genului ăstuia de normal în care trăim, atunci meriţi să stai în casă noaptea. Sau chiar şi ziua. Ce, credeaţi că asalturile astea se întâmplă doar în beznă?

 

ȘOC! FIZICA CUANTICĂ A DEMONSTRAT CĂ SPIRITUALIȘTII CARE SE FOLOSESC DE FIZICA CUANTICĂ PENTRU A-ȘI PROMOVA TEORIILE OBSCURE SUNT IDIOȚI! DĂ CLICK SĂ VEZI CUM FUNCȚIONEAZĂ!

Înainte să încep uzualul ritual de a mă lua de o categorie de oameni la întâmplare, azi simt nevoia să vă spun o poveste prețioasă din trecutul meu. Din nou.

Ca elev la filologie m-am plictisit tare de tot în liceu, na, era filologie. Citeam cărți, mă băgam în proiecte din astea patologice pentru tocilari masochiști, dar în mare eram un copil căruia îi plăcea să știe chestiile pe care le știau alții și-i făceau mai speciali decât restul. Devenisem foarte bună prietenă cu un student la fizică care era foarte pasionat, iar când el a ajuns în anul trei și s-a apucat de mecanică cuantică, s-a îndrăgostit de dânsa, și eu, inevitabil, după el. Problema era că el fusese școlit la real, știa mate și putea să înțeleagă chestii în profunzime, eu nu puteam. Așa că, din pură curiozitate, printr-a doișpea m-am dat la pregătire la mate și am stocat patru ani de algebră, trigo și calcul diferențial într-unul singur, de parcă mai avea un pic și se sfârșea lumea. Abia dup-aia am început să cochetez și cu matematica universitară și să înțeleg că pisica lui Shrodinger nu era totodată vie și moartă pentru că așa s-au gândit fizicienii că ar fi mișto să fie. Nici efectul observatorului nu era o chestie la modul Secretului lui Rhonda Byrne. Și multe alte simple teorii din fizică erau pur și simplu atât de nebunești matematic încât doborau pe capete foarte mulți studenți la fizică.

Tot ca fapt divers, am aprofundat esoterismul în felurite aspecte ale sale timp de vreo 10-11 ani așa, cât am putut și eu până ce era s-o iau pe ulei. După aia mi-am mai pierdut vag niște zile provocând tarotiști inițiați cu atitudinea mea de om de știință supersceptic.

Voi oferi tarotului și diverselor aspecte esoterice studiate credit. Nu m-au învins, ba din contră. O să presupunem că undeva, la nivel mega-astral, s-a dat o bătălie energetică și am învins, nu prin logică, ci prin… hai să zicem ceva chakra super evoluată.  Oamenii au nevoie de un mister din ăsta finuț în viața lor pentru că așa e frumos.

Dar pentru fiecare lucru frumos care există, trebuie să fie și o categorie de dubioși care să ne arate că nu merităm să avem chestii faine. Cam ca toți omuleții ăia care întrețin bloguri obscure cu știri despre originea sacră și extraterestră a românilor și, cel mai rău, despre cum CUANTICA a dovedit nu știu ce teorie super-astrală despre vaga lor proiecție eronată a universului. FIZICA CUANTICĂ a spus-o! A dovedit-o! Gata, tipilor, e știință, trebuie s-o luăm de bună că așa a dovedit cică domeniul ăsta abstract din fizică ce se ocupă cu studiul fenomenelor la nivel atomic. Și ce m-aș bucura dacă ar fi așa, dar din păcate, probabil că 99% din oamenii care împrăștie zvonuri din astea despre CUANTICĂ FRA’, habar n-au să rezolve o ecuație de gradul II…

Până și teoria corzilor, care pare foarte la modă printre ortacii pasionați de reiki, nu e un model axiomatizat. Adică, mai pe înțelesul tuturor, e o chestiune idealizată care variază în funcție de parametri și care nu acoperă toate golurile ridicate în întrebările cercetătorilor, chiar complică unele situații, cum ar fi cea legată de multivers. Matematica evoluează spectaculos încercând să însumeze genul ăsta de teorii complexe în modele și formule pentru a le înțelege noi mai în detaliu, nu pentru ca niște tâmpiți senzaționaliști să-și asume două cuvinte șoc „FIZICĂ CUANTICĂ” pe care să le asorteze cu nu știu ce revelație senzațională despre moartea căprioarei.

Până una alta, iubitul vostru țap ispășitor de senzațional nu dovedește nimic din ce vă convine vouă. Deși, probabilistic vorbind, e destul de posibil ca cineva să-și fi asumat deja o idee trăznită, asociind-o la întâmplare cu nu știu ce teorie cuantică și, ȘOC, să fie pe bune, chiar dacă personajul în cauză habar n-are aritmetică elementară. Ce tare-i probabilitatea asta, nu?

MARȘ, MĂ.

Scurt tratat despre ateismul/creștinismul de duzină

Uite c-am ajuns să dau năvală și-ntr-un subiect sensibil pentru plebeii care confundă cearta cu dezbaterea: religia.

Omul se are cu spiritualitatea de când și-a însușit o conștiință maturată, superioară. Superioară cui? Stadiului său anterior de evoluție, nu altcuiva. De-atunci și vrăjitoria, și șamanismul, ulterior și alchimia, au devenit un soi de religii pentru omulețul nostru. Culturile triburilor și ale popoarelor s-au umplut de zeități creatoare care domneau peste diferite aspecte din viața omului de rând: războiul, dragostea, agricultura, jocul, băutura. Animalele au fost sacralizate, s-au creat după asemănarea lor entități mitice care fac cinste imaginației din cele mai vechi timpuri și până astăzi.

Când omul a inventat roata sau ce-a mai creat el pe acolo, fiind conștient de asta, scânteia fenomenului ăstuia a pornit de la o întrebare modestă: dar dacă, așa cum eu am creat acest obiect, am fost și eu creat la rândul meu de o entitate de care nu-s conștient? Și probabil că așa a apărut primul om de știință, primul gânditor, primul spiritualist, șamd. Din gândirismul ăsta profund, creatura numită om putea să abordeze două direcții: aspectul teluric și aspectul „divin”.

Omului nu i-a fost niciodată de ajuns să-și pună o întrebare, așa că și-a mai pus una: cu ce scop? Iar în conflictul ăsta existențial, omul a început să-și caute un sens, să-și aloce poziții, să cerceteze în limita selecției naturale la care lua parte încă din cele mai vitrege vremuri. Dar omul nu trăia mult, iar ca entitate colectivă simțea nevoia de o evoluție continuă, așa că a început să-și lase singur izvoare, să ticluiască moduri în care descoperirile lui să dăinuie. Ce-a urmat, vă puteți imagina. Entitatea om, pe lângă faptul că e un gânditor de primă clasă, este deopotrivă vanitos. Când combini vanitatea cu spiritul evolutiv, ajungi să ai o gloată de inși care se întrec pentru a lăsa ceva în urmă, cam ca-n sistemul nostru de învățământ.

În condițiile astea, era imposibil ca religiile, pornite de la niște curente modeste de introspecție, să nu evolueze în ceva spectaculos din punct de vedere cultural. Ca la romani, zeii vechi au devenit zei noi, s-au înmulțit, au devenit mai puternici, mai frumoși, mai aprigi.

Dar ca în orice aspect al vieții, au existat și niște oameni extraordinar de sceptici cărora le plăcea să strice petreceri fără nicio scuză. Pe ăia o să-i numim proto-atei. Și ăia și-au făcut drum în religie tot din cauza unor curente de gândire, fapt pentru care au început să-și asume astăzi că sunt descendenții unor oameni erudiți pentru că ei și-au dat seama ce păcăleală este religia. Din păcate, ateii n-au înțeles fenomenul de politizare al religiei, n-au înțeles că și corupția este un aspect al firii umane. Asta, sau poate l-au condamnat prea tare, amestecându-l în mod devastator cu orice mai însemna religia pentru ei până atunci. De la corupție religioasă până la genocid religios n-a existat decât un pas. Vehemența ulterioară a ateilor i-a transformat în ținte. Trebuie să înțelegem, în orice caz, că politizarea religiei a adus cu sine dorința de expansiune și control, iar ateii erau, evident, împotriva lor.

Mai târziu, după multe omoruri extravagante, ateii au început să asocieze în mod pavlovian religia cu vărsarea de sânge și spălarea pe creier. Creștinismul, cel puțin, a rămas politizat, dar chiar și acele urme de inocență, acele sclipiri de pietate din ochii unora nu le-au câștigat înțelegerea și iertarea din partea majorității ateilor. Acum toți erau în aceeași oală.

Asemenea creștinilor cuminți și puri, au existat și atei care n-aveau treabă cu nimeni atâta timp cât erau lăsați în pace, iar aceste două categorii micuțe au devenit un soi de victime colaterale.

În zilele noastre, așa cum religia ține frâilele politichiei și, în Orientul Mijlociu, ale carelor de război, ateismul a ajuns să scarpine culmile antiteismului de orice fel. Din nou, minoritățile neimplicate se exclud. Am văzut niște argumente fantastice de-ale unora, de exemplu creștin = prost, sau cum să crezi în dumnezeul creștin dacă evident că a plagiat religia x că există dovezi istorice șamd. Religia se perpetuează după capriciul omului, evident că evoluează din altă religie. Iar să asociezi stereotipic o masă uriașă de oameni cu o trăsătură de caracter în baza unei religii e la fel de veridic precum horoscopul lui tanti Neti.

Pe de altă parte, creștinii ipocriți scapă mai ușor. Religia este adaptabilă și ajustabilă tuturor nevoilor nu doar prin faptul de a fi fost politizată, ci pentru că așa a fost mereu. De la divagări din astea mici de perspectivă s-au înmulțit zeii. Așa cum unii mănâncă vită și pui vineri și cred în dumnezeul creștin. Cei care se apucă de aruncat cu noroi în oamenii de rând zicând că dumnezeu îi va arde în iad dacă nu fac asta și pe dincolo sunt o poveste cu totul diferită.

Nu sunt creștină, nici atee, nici agnostică. Cred într-un soi de frumusețe universală a lucrurilor. Nu contest aportul cultural al religiilor, iar ceea ce ne-au lăsat în urmă evoluând trebuie luat ca atare, este un tezaur, o pecete a existenței noastre, cu toți reactanții ei, chiar și cu opoziția ateismului. Permiteți-mi, deci, să vă spun următoarea chestie, ca să închei: culegi ceea ce semeni. Cu intoleranța nu-i sărăcești pe alții de vorbe, te sărăcești pe tine de viață.

Sindromul 25 la băieți

Astăzi îmi asmut penița „Castigat ridendo mores” asupra unor persoane care tind să facă foarte multă nedreptate celor din jurul lor. Nu că m-aș afla în sala de judecată, ci pur și simplu într-un studiu de caz în care observ și notez.

În ultimii ani am detectat un tipar comportamental la unii bărbați, acesta se extinde undeva în marja vârstei de 22-27 de ani, gloata afectată a beneficiat de realizări academice reduse (cel mult o facultate primară de duzină, iar în cel mai comun caz băieții respectivi n-au bacul luat pe motiv că e sistemul absurd cu ei). În tiparul ăsta comportamental se încadrează o parte semnificativă a băiețașilor de cartier și nu numai. În general, oamenii ăștia încă tind să locuiască cu părinții și se îndreaptă spre nicăieri, arzându-și zilele făcând nimicuri.

L-am numit sindromul 25 pentru că, în jurul vârstei de 25 de ani se ajunge la un apogeu al sinelui la persoanele respective.

Ca să înțelegeți de ce mi-au atras atenția oamenii ăștia, vă zic doar atât: „mulți, dar proști!”. Iar cu genul ăsta de gloată nu te joci, pentru că te articulează. Iar mai mult, ca fetișoară proaspăt ieșită de sub tutela mamei, tinzi să tragi la genul ăsta de băieți și să-i crezi pe cuvânt că sunt ceea ce propovăduiesc că sunt. Mai târziu îți dai seama că ți-ai pierdut ani de zile învârtind băieți din ăștia și că nu ți-a adus decât necazuri în viață.

Un băiat cu sindromul 25 se îmbracă într-o aură de înțelepciune autodeclarată și de stimă de sine pe care nu poți s-o atingi nici cu prăjina. Îți umple capul cu povești glorioase despre trecut și despre cum el a ajuns la adevărul universal pe care tu, puștiulică, mai ai de păpat până acolo, îți zice tati pe cuvânt. Să ajungi tu la 25 de ani să vezi cum gândești atunci, viața e grea, dar tu nu știi din astea.

Evident că puicuțele trag la băieți din ăștia „super maturizați” și „trecuți prin viață” care „știu ei” ce-s alea greutăți. E aproximativ un fapt, cam cât poate fi psihologia de factuală. În arta seducției există o tehnică numită fracționare. E bazată pe un principiu freudian și pe o chichiță din capul femeii. Aceasta este inevitabil dată pe spate de alternanța dintre nenorocire și romantism. Nu e doar enunțarea unor povești cu final trist ca mijloc de empatie, tehnica poate fi utilizată cu larghețe. Iar când băieții ăștia bagă romanțe de cartier după ce-ți zic cât de grea e viața și cât de mahări erau ei cândva în tinerețile lor e cam același lucru. Găinile tind să pice pe capete la faza asta.

Mai mult, oamenii ăștia au niște idealuri feminine fantastice, dar numai în teorie. În teorie vor toți femei frumoase, deștepte, de casă, etc, fiind foarte convinși că merită genul ăsta de femei. În practică, sfârșesc cu fetișoare cam sărace cu duhul sau cu pițipoance de-a dreptul. Unii din ei se resemnează cu faptul că asta atrag, alții se frustrează și se bat cu pumnu-n piept că oricum relația asta cu miss piți nu e o chestie serioasă… e așa, de plictiseală.

Cam 95% din prietenii mei obișnuiau să fie băieți care cam aveau în jurul vârstei de 25 sau mai mult. Din apropiat în apropiat, am cunoscut teribil de mulți tipi cu sindromul 25, dar am cunoscut și băieți de casă. În mod inevitabil am avut parte de ciocniri spectaculoase între orgoliul lor de oameni care știu ce-i viața și orgoliul meu de persoană cu pretenții de erudit. Asta pentru că tipii ăștia se pișă pe cărțile pe care le-ai citit, pe toate studiile tale și tot ce-ai adunat din greu, că ei știu mai bine. Unul chiar mi-a recomandat să-mi dau foc la bibliotecă, pentru că mi-a înbuibat capul numai cu prostii inutile. Altul a pretins că știe mai bine care-i treaba cu viața citind bloguri obscure decât știu eu citind cărți consacrate pe bandă rulantă. Nu-i vorba că te superi, dar la gafe din astea rămâi mai prost ca ei.

La cât de mulți sunt, nici nu prea ai cum să-i eviți… decât dacă te izolezi complet. Întotdeauna o amică bună de-a ta o să fie în limbă după unul din ăsta, sau un tovarăș apropiat de-al tău va avea un anturaj perpetuu de tipi din ăștia care fac laba-n cerc că ei s-au ajuns în viață și că restul sunt niște spălați pe creier.

Îi salut pe ăștia care s-au simțit în cele de mai sus. Tipilor, nu păreți ok.

Importanţa bunelor maniere!

Am citit astăzi versiunea mai nouă a codului bunelor maniere (Codul bunelor maniere astăzi, Aurelia Marinescu).  Cartea este umoristică, fină, și mult mai puțin rigidă decât codurile clasice. Unele din reguli se adresează unor chestiuni de igienă/sănătate, dar majoritatea au ca scop o bună integrare în societate.

Am întâlnit mulți oameni care confundă disciplina cu absurdul în ceea ce privește ideea de purtare rezervată, cuviincioasă. Tot genul ăsta de oameni critică aceste ghiduri comportamentale, catalogându-le ca fiind prea țepene (hei, e un ghid, nu un ordin!). Dacă faceți sau nu parte din categoria de mai devreme, permiteți-mi oricum să vă povestesc o întâmplare recentă din cariera mea socială.

Mizantroapă sau nu, am înțeles de mică beneficiile prefăcătoriei și ale relațiilor de prietenie practice. Am încercat veșnic să nu fiu o profitoare notorie și să returnez tacit toate favorurile care mi se ofereau. Cu unii chiar stăteam din pură plăcere, deși simțeam că nu aveau multe de oferit la modul palpabil. Jucând teatru zi de zi, am perfecționat arta atracției și vehiculării sociale. Mi-a fost și mi-este în continuare extraordinar de ușor să fiu populară. Totuși, cam la rotunjirea vârstei venerabile de XX, adică aproximativ acum două luni, ceva a început să se întâmple. Prietenii pe care-i îndrăgeam fără să le cer nimic mi-au devenit antipatici. Prieteni vechi, prieteni mai noi, am decis să tai relațiile cu fiecare dintre ei. În acest timp, am ajuns să-i respect mai mult pe cei care aveau ceva să-mi ofere. Relațiile erau simple. Socializam, ne foloseam unii de alții, fără platitudini tembele și bârfe cretine. Mă resemnasem cu faptul că pur și simplu m-a apucat iar unul din episoadele de comportament antisocial. Azi, citind cartea asta, am descoperit că motivul era ceva mai profund decât sperasem. În cuvintele doamnei Marinescu, am concluzionat că toți oamenii pe care i-am măturat din viața mea erau „pisălogi” în societate, anume oameni care te omoară cu tot felul de impolitețuri în arta comunicării.

M-am gândit un pic și mi-am zis că e semn de maturizare.

Apoi m-am gândit un pic mai mult și mi-am zis că regulile astea au foarte mult sens la nivel inconștient. La un moment dat se adună și îți abandonezi prietenii fără un motiv aparent serios. Până la urmă restricțiile astea au fost croite și lustruite de niște băieți care și-au dat seama că unele lucruri au o putere excepțională de a enerva pe oricine, chiar la nivel subconștient. Nu trebuie să fii savant ca să te descurajezi când cineva te întrerupe, sau când cineva turuie o pledoarie plictisitoare, apoi îți taie dreptul la replică, aruncând în tine cu un sictirit „nu mă interesează”.

Sigur, unii din voi veți zice că umblam cu oameni nașpa dacă pățeam din astea, la care eu vă voi zice că o bună parte din prietenii ăia erau oameni cumsecade de-a dreptul, care și-au manifestat frecvent prezența la nevoie, și așa mai departe. Tot așa mi-am dat seama că unele lucruri nu mai contează așa de tare când ești un troglodit despre care e puțin spus că are scăpări majore în societate. Unii au fost acolo pentru mine cum am fost și eu  acolo pentru ei, dar atât.

Consider că este totuși nevoie de un triaj la un moment dat, pentru binele igienei psihologice proprii, chiar dacă oamenii ăia se numără printre cei mai vechi prieteni ai tăi. Nu lăsa o prietenie să putrezească și să-și răspândească toxicitatea și-n subconștientul tău de dragul vremurilor bune.

S-a legalizat mariajul gay în SUA şi ce înseamnă asta pentru noi, românii

S-a legalizat mariajul gay în toate cele 50 de state unite ale Americii iar internetul vuieşte de chestia asta de câteva zile. E bine pentru voi, băieţi gay din America! E ok să vă bucuraţi că acum vă puteţi juca şi cu altfel de inele.

Ceea ce nu înţeleg este amploarea pozelor de perpetuare a veştii respective în România. De ce o grămadă de lume îşi trage poză de profil în dungi de curcubeu. Chestia asta mi se pare uluitor de tâmpită din câteva motive de bun simţ:

1. Nu trăiţi în America, şi probabil n-aţi fost marcaţi în mod relevant de vreun gheiuţ în toată viaţa voastră. Sunt ţări mai apropiate în Europa care au legalizat acum mulţi ani mariajul gay. Pentru alea de ce nu se bucură nimeni? Doar pentru că n-au adoptat măsura asta după ce s-a inventat aplicaţia cu filtru curcubeu pentru facebook?
2. Răspândirea veştii ăsteia prin poze de încurajare după aprobarea legii respective e ca şi cum te-ai apuca să faci publicitate despre cum te bucuri că nu mai e foamete în Ghana imediat după ce foametea a fost eradicată complet. Adică super util. Dar sigur, fiţi rebeli şi unici, e o lume liberă.

Poate că unii din voi aveţi impresia că printr-un astfel de sprijin o să se extindă miraculos fenomenul de acceptare a oamenilor gay. Ghiciţi ce, nu aşa merg lucrurile. Faptul că acum gheiuţii pot face schimb de inele în toate statele unite nu-i scuteşte de la oprimarea generală de care aveau parte şi până acum, oriunde în lume. Întotdeauna o să fie un gigi homofob pe acolo care urăşte gheiuţii şi care-şi educă plozii în spiritul homofobiei, mereu pregătit cu o rangă sau ceva ca să-i capseze pe gheiuţii pupăcioşi, orice-ar zice legea despre asta. Şi acum, la mai bine de 100 de ani de la aproximativa de acordare a drepturilor extensive femeii, încă mai există misogini. Sau tot aşa cu negrii din America sau de pe unde mai sunt ei oprimaţi. Sau chiar la noi, cu ţiganii care au cetăţenie română, şi chiar niţele extra drepturi pentru etnia lor rromă. Cu toţii avem sau am avut prietenul ăla care mereu strânge din dinţi când vede un ţigan pentru că vrea să-l bată, aşa.. pentru simplul fapt că nu suportă ciorile.

Până una alta, la noi nici nu a trecut legea concubinajului, darămite cea a mariajului homosexual. Cu toate campaniile astea şi votatul ăsta şi corupţia aia intangibilă în schemă piramidală, românaşul are doar o aparentă putere de decizie. După cum ne spune şi istoria noastră, trebuie să se verse niţel sânge ca să se schimbe ceva, măcar în aparenţă. Dar poate că totuşi mariajul homo devine brusc un moft de care ne putem lipsi dacă trebuie să punem osul la treabă pentru el şi-n România.

Portocala mecanică, paralelă film-carte

Am citit Portocala mecanică (în original, A Clockwork Orange), publicată prima oară în `62 de Anthony Burgess, la insistenţele unui prieten care se regăsea foarte mult în protagonistul cărţii, Alex. O lectură scurtuţă şi rapidă, era gata în câteva ore. Legenda spune că Burgess a scris-o în vreo trei săptămâni ca un exerciţiu de stil.

N-am avut curiozitatea să văd în ce manieră a fost tradusă la noi, dar îmi vine destul de greu să cred că traducătorii noştri sârguincioşi au reuşit pe deplin să păstreze adevăratul deliciu pentru care merită citită cartea, anume limbajul. O combinaţie de engleză shakespeare-iană şi argou de influenţă rusească, Nadsat, pare a fi motivul principal pentru care acest roman şi-a câştigat un loc frumuşel în colecţia de valoare a literaturii englezeşti.

Povestea se derulează repede, detaliile sunt puţine, dar grafice, lumea cărţii este vag conturată ca fiind o distopie haotică unde progresul se concentrează pe explorarea spaţiului şi mai puţin pe justiţia terestră, unde Anglia vremurilor respective este scena unei bătălii constante cu sistemul şi orchestra din spatele unui balet politic anevoios.

Majoritatea personajelor sunt ca de basm, bidimensionale. Ele sunt dominate de un set limitat de trăsături şi stereotipuri. În ciuda contribuţiei vioaie la acţiunea romanului a tuturor personajelor secundare , bidimensionalitatea lor poate fi trecută cu vederea cu scuza că avem de-a face cu percepţia directă a sociopatului Alex, strict asupra lucrurilor care-l pasionează şi mai puţin a oamenilor din jur. Aşadar, cartea abundă de motive sexuale, ultraviolenţă, motivul muzical al iubitului Ludwig van, iar în substrat se conturează tema politică şi etică, acestea din urmă făcându-se vinovate de aspectul controversat al cărţii şi, ulterior, al filmului.

Câţiva ani mai târziu, în `71, genialul Stanley Kubrick ne serveşte o adaptare care face cinste cărţii în mod spectaculos. Filmul se opreşte în penultimul capitol pentru a nu deteriora faţeta propagandistică, însuşi Burgess blamând chestia asta pe refuzul editurilor americane de a publica ultimul capitol, despre care n-am să vă scriu, ca să nu stric plăcerea celor care încă nu ştiu despre ce-i vorba.

Filmul vine în completarea cărţii, conturând elementul grandoman al sociopatului Alex, în timp ce acesta înfăptuieşte cu mare satisfacţie oroare după oroare. Kubrick plantează cadre profane, vulgare, filmul abundă şi el de motive sexuale, falusuri şi femei dezbrăcate cât încape, ba chiar şi câteva scene în care Hristos este biciuit, defăimat, dezgolit, umbrit de atitudinea vicioasă şi vulgară a iubitului nostru prieten şi narator. Chiar nu e de mirare că însuşi Kubrick a interzis distribuirea filmului după nenumărate ameninţări cu moartea. Gândiţi-vă puţin ce-au păţit băieţii de la Charlie Hebdo acum câteva luni pentru nişte caricaturi amărâte.

Replicile filmului sunt pasate teatral, actorii trag de expresiile lor faciale până la refuz, în încercarea de a spori aspectul distopic. Fragilitatea minţii umane este şi ea scoasă în evidenţă, frivolitatea şi instabilitatea caracterului omenesc valsează prin toate cadrele sub bagheta domnului S.K.

Distopia lui Burgess a prins viaţă într-o manieră colorată, cu machiajuri stridente, peruci care probabil au stat la baza garderobei Capitoliului din Panem, sexualitatea şi violenţa sunt abordate artistic, iar mobila futuristică se îmbină de minune cu conceptul de telefon cu fir clasic, casete audio, maşini de scris, iconuri media dintr-o epocă apusă.

Problema este că nu pot să compar cartea cu filmul. Să aleg între peniţa foarte stilizată a lui Burgess şi talentul regizoral al lui Kubrick e ca şi cum aş încerca să compar pictura şi judo folosind acelaşi barem de judecată. Pur şi simplu ar fi o tâmpenie din partea mea s-o fac.

Cartea merită citită, filmul merită văzut.

Ca o concluzie, totuşi, cartea mi-a lăsat un oarecare gol. Simţeam că se poate mai bine, simţeam că nu intră acolo sus în topul cărţilor care m-au dat gata. Pe de altă parte, adaptarea lui Kubrick a câştigat indiscutabil un loc în inima mea, alături de filme precum trilogia Naşul, Cei Şapte Samurai, Crima din Orient Express cu David Suchet în rolul celebrului Poirot.

Weekend-ul bolilor mintale, episodul 4: Krav Maga, regăsirea mea

Astăzi vă voi povesti un pic despre cum era s-o iau pe ulei rău de tot.

Aş putea spune că sunt o persoană cu ceva porniri sociopate destul de vizibile, după cum pot confirma majoritatea cunoscuţilor mei. Undeva în copilărie… s-o scurtăm. Am fost crescută în afara normelor sociale, copiii mă terorizau de mică şi eram o fraieră căreia îi cam luau şi câinii din traistă.

Îmi amintesc în particular un episod de pe la 9 ani când ieşisem să duc gunoiul şi copiii aruncau cu pietre în mine şi mă strigau „ciudata, creatura”, chestii. Lucruri din astea se întâmplă, când eşti mic nu prea conştientizezi cruzimea faptelor tale şi efectul lor asupra altora.

Deşi am rămas veşnic o persoană onorabilă, mi-a fost greu să-mi păstrez prietenii (da, de prin clasa a opta am început să am şi din ăia). Sunt un caracter foarte dificil, antisocial, introvertit, chiar tiranic, în ciuda aspectelor mele pozitive.

Acum un an ajunsesem să am răbufniri sociale, crize de isterie, crize de tiranie şi de paranoia în urma unor –recunosc-, abuzuri emoţionale masive. Am suferit o serie de decepţii groaznice de mai multe feluri, care m-au adus pe treapta cea mai de jos a încrederii de sine. Cu puţin noroc, abuzatorul meu cel mai pronunţat a avut un episod de remuşcare şi m-a adus la dojo-ul de Krav Maga, după multe, multe rugăminţi din partea mea.

Ce este Krav Maga? O disciplină militară superbă, practicată la bază de evrei şi perfecţionată acum de practicanţi din lumea întreagă. Krav-ul este o practică deschisă, în perpetuă modificare după cerinţele vremii. E dur, se ocupă cu tot felul de situaţii periculoase, de la atac de cuţit, până la arme de foc. M-am îndrăgostit până peste cap de Krav, ceea ce m-a făcut să trag foarte tare şi să îndur oricât de greu ar fi. Am avut şi norocul de a fi dat peste doi instructori foarte carismatici, şi de a auzi poveştile excepţionale ale unor oameni deosebiţi. Mi-am făcut prieteni şi mi-am ordonat mintea, mi-am antrenat corpul, dar cel mai mult am învăţat valoarea unei vieţi. O viaţă nu valorează nimic, sau valorează totul. Depinde de valoarea pe care i-o dai tu, în cele din urmă. Am învăţat că vreau să trăiesc. Dar nu ca o oaie în turma de călăi, şi nici ca o victimă în colţul de netrataţi.

Ci pur şi simplu să trăiesc liberă şi nederanjată, ca mai târziu să pot ajuta eu alţi „deranjaţi”.

Weekend-ul bolilor mintale, episodul 3: Sindromul de stres posttraumatic (PTSD, în engleză)

Făceam documentarea pentru acest sindrom, care, după cum ştiţi, e cunoscut pentru ataşamentul său faţă de militarii din toată lumea. Mă interesează în particular dat fiind că am un număr redutabil de amici şi cunoştinţe care au luat calea unei cariere militare şi eu însămi consider ideea de a pleca în armată la un moment dat.

Problema este că am dat peste un articol care tratează problema PTSD-ului în România mai pe larg decât aş putea-o face eu vreodată.

Linkul aici (SINDROMUL NU. Cum tratează Armata română stresul posttraumatic, campanie de documentare a publicaţiei GÂNDUL).

Pentru cei care sunt prea leneşi să dea un click în plus sau să citească tot articolul (ce-i drept, e destul de lung), vă las aici nişte citate care însumează, în linii mari, ideea postului:

„Din datele la care am eu acces, din informaţiile pe care le deţin eu, nu există militari diagnosticaţi cu stres posttraumatic”, spune col. psih. dr. Adrian Prisăcaru, şeful Laboratorului psihologic (fosta Secţie de psihologie militară) din cadrul Statului Major General (SMG). „Ne bucurăm că nu avem astfel de cazuri”, subliniază Prisăcaru.”

„Că nu a fost pus un diagnostic, aici nu este problema mea, este problema medicului psihiatru. Dar în studiile pe care le-am făcut, noi am identificat o serie de caracteristici, elemente de specificitate ale stresului. Numai că psihologul nu are calitatea de a lua o decizie, de a pune un aviz de această manieră”. Şi responsabilitatea este pasată cu succes.”

„Reprezentanţii MApN au monitorizat atent acest proiect şi au dorit să asiste la toate interviurile. De-a lungul ultimului an, au manifestat o grijă obsesivă de a-i proteja pe militari de întrebări civile. De asemenea, am remarcat teama Armatei de a nu se spune că „avem probleme”, de a nu critica „ce nu e de criticat”. Din interviurile şi cercetarea făcute în ultimul an, raportarea Armatei la problema stresului posttraumatic este mânată şi de o mândrie naţională prost înţeleasă şi nocivă.”

„Psih. dr. Edmond Cracsner nu pune absenţa unor statistici similare pe seama dorinţei Armatei de a ascunde ceva. Nici nu ar putea, spune el. „Cred că, per ansamblu, ideea aceasta de existenţă a unui fenomen sau teama că am putea să vorbim despre un fenomen ar putea crea anumite reticenţe. Cred că aici există această teamă: să nu cumva să creăm impresia că la nivelul unei structuri poate să apară un anumit fenomen. (…)”

„psih. dr. Diana Vasile. Se arată sceptică la posibilitatea de a nu avea militari cu stres posttraumatic. „Mi-e greu să cred”, reacţionează ea la trauma inexistentă. „Îmi este greu să cred pentru că, în general, în lumea militară, soldaţii sunt confruntaţi cu pierderea vieţii, măcar cu posibilitatea asta. Ei văd asta. Deci îmi este greu să cred că nu sunt afectaţi”, ne spune Diana Vasile.”

„De frică să nu se înţeleagă că există un sindrom al stresului posttraumatic, un fenomen care afectează în masă Armata, s-a ajuns la un alt fenomen: negarea din start, Sindromul NU. În cazul tulburării de stres posttraumatic, am aflat de la specialişti că NU-ul este mai periculos decât orice.”

Din ce se vede, manifestăm la nivel de stat o rea voinţă în ceea ce priveşte datoria morală a omului. Avem ce face, dar n-avem ce face. Avem nevoie de neurologi, neuropsihiatri, avem nevoie de cercetători în domeniul ăsta, dar şi de fonduri. Din păcate, nu poţi bate din palme şi să-ţi apară o echipă de oameni din ăştia la comandă care să trateze din resurse nelimitate PTSD-ul şi în România. Dar poate unora dintre voi le dă de gândit chestia asta suficient cât să urmeze o carieră în medicină…